Ce surpriză, doamnă, tu! Treci pe strada mea umilă,
Te-ai urnit cu tot alaiul și cu pasu-ți de regină,
Mi-ai albit întreaga zare, scânteind în ochii lunii
Și privești cu inimi goale cum îngheață toți nebunii...

Fără jenă ori emoții, îți dezbraci hainele toate
Și le-arunci, în voia sorții, peste case și palate-
Doamnă, tu, ce imprudență să te plimbi fără vreo haină
Și să n-ai, în văzul lumii, nicio urmă de sfială!

Ar fi meritat efortul de-a te arăta în lume
Dacă toamna cea poznașă s-ar lăsa și ea de glume,
Dar așa, cu ea la pândă, făr-a prinde tu vreo veste,
O să-ți ia hainele toate si te lasă fără zestre.

Va veni ziua în care prinde-vei așa puteri
Că n-o să te poată-nvinge niciun car de primăveri,
Când c-o singură suflare vei culca în amorțire
Toate inimile lumii ce-s sleite de iubire.