Pe malul râului fără faleze, timpul curgea ca o poveste nesfârșită. Printre arbuști pitici, mirosea a râme strivite — dâre albe rămâneau în urmă, ca resturi de pasăre în zbor.
Picioarele se opinteau în pământul excavat, malurile se mutau cu fiecare generație, albia se adâncea — vara secată, iar iarna, un patinoar subțire, neprevăzut.
Alergam spre soare, pașii alunecau, din nisip se ridicau cetăți, mansarde pentru vremea rea se înmulțeau, ca și cum noaptea n-ar fi cedat niciodată zilei.
Avertismentele orale se transformau în dezbateri lungi, cuvintele făceau victime de ambele părți ale baricadei. În blocuri, amorul se adăpostea tăcut.
Veșnicia avea gust de ciocolată caldă — și nici măcar în ceașcă nu se putea citi viitorul.