,,Zambilica și Tarzan” de Virginia Stanciu

În miez de noapte, nuntă mare,
Ieșise o haită de câini la plimbare.
Preocupați să nu fie deranjați,
Lătrau cu toții foarte revoltați.
Și conversau că au zărit
O cățelușă ce-a venit...
Zambilica e... și e foarte frumoasă,
Că are o coafură aleasă,
Făcută cu o zi înainte
La un salon, unde a stat cuminte.
Ea are o fustă roz-bonbon
Și-n vârf de cap un pampon,
Vestuță, pe comandă adusă
Din altă țară, cu eticheta pusă.
Acolo a fost căsătorită,
Dar a plecat cam ciufulită.
Că fostul, un dulău ciobănesc,
Auzise câte de ea se vorbesc:
Că își găsise doi căței
Și stă în parc mereu cu ei.
Iar când din nou a întâlnit-o,
A lătrat-o până a izgonit-o.
În felul acesta a ajuns în nuntă,
Cu toate că nu era cunoscută.
Ea s-a băgat așa, deodată,
Știa că au și masă asigurată
La container, unde se adună,
Că sunt resturi de mâncare bună.
Tarzan o tot privea pe Zambilica,
Îi căzuse cu tronc mititica!
Și-n repezeală a luat, ca toți să vadă,
Un ciolan mare ca să-l roadă.
Ea, veselă, dădea din coadă,
Dorea ca osul să-i cadă.
Tarzan a înțeles prin lătrat,
Și lângă Zambilica s-a așezat.
Privind într-una către ea,
Ciolanul în față nu-l mai avea.
Hector, care abia venise,
Spre ea în grabă și pornise.
Tarzan, cum a observat,
S-a pus tare pe lătrat
Și a sărit chiar la bătaie
Să-l învețe minte pe potaie!
Întinde laba să-l lovească,
Dar Hector știe să se ferească.
Mirare ce s-a întâmplat!
Că de pampon s-a agățat,
L-a smuls așa, fără să vrea,
C-a nimerit greșit adresa.
Fustița i-a căzut de tot,
De se văita: – S-o țin, nu pot!
Zambilica s-a supărat rău:
– La voi e mare tărăboi!
Hector n-a mai suportat,
A lăsat ciolanul și a plecat.
Tarzan întruna mârâia,
Că nu știa nici el ce vrea,
Și era foarte amărât,
Că Zambilica nu l-a vrut.
Dar o cățelușă mai isteață,
Care a fost mereu de față,
A luat ciolanul și a plecat,
Şi nimeni nu a observat.
Trăgea de el și tot zicea:
„Când doi se ceartă, al treilea îl ia!"