Nu am mai vorbit de mult, iar de scris nici atât. În timpul stagiului militar, când eram în Oradea, primeam scrisori de la tine. Ultima a fost datată în noiembrie:

„La mulți ani, prieten drag!
Viața e grea și nu am avut de ales, să nu mă urăști.
Crede-mă, e mai bine așa, mult mai bine, chiar dacă nu m-am simțit iubită așa cum mă simțeam lângă tine. A fost prețul pe care a trebuit să-l plătesc.
Să nu mă urăști.”

Nu te-am urât niciodată. Eram doar furios și, mult timp, i-am disprețuit atât pe părinții mei, cât și pe ai tăi.

Dar vina a fost mai mult a mea - nu am luptat cum luptă masculul în sălbăticie, am fost prea mândru să îngenunchez și am plătit! Încă plătesc.

După câteva luni am revenit în București și am aflat despre nunta ta. Am simțit că voi înnebuni și cel mai greu îmi era în timpul nopților.

Mai târziu am aflat ziua, ora și locul unde urma să te măriți... cât de greu a trecut noaptea aceea!

Am umblat pe străzi până dimineața; m-am abținut anevoie să nu merg acolo unde se petrecea totul. Aveam un fel de ceață pe ochi și îmi țiuiau urechile.

Îmi aduc aminte doar de pastilele albe, multe... le întinsesem pe cearșaf. Am luat un pahar cu apă, apoi am simțit o amorțeală plăcută, o beție. Pluteam într-o cădere lungă.

După ce am ieșit din spital a început marea căutare. Urmăream oamenii de pe strada ta sperând să te revăd, umblam pe la fostul tău liceu, pe la blocul unde locuiai înainte de căsătorie. Îmi bătea inima tare când îți recunoșteam părinții ori fratele. Mă plimbam prin locurile unde mergeam împreună și întrebam cunoscuții despre tine.

Apoi am aflat că ai plecat în altă țară.

Gândeam că, în sfârșit, te-ai liniștit. Erai măritată, locuiai departe... Mi-aș fi dorit să-ți spun că și la mine toate erau în regulă, dar aș fi mințit. Amintirile încă pulsau, la fel de vii ca atunci când am rămas singur, totul neclar și confuz. Pentru mine povestea nu se terminase cu happy end - de fapt, nu se terminase deloc.

Te-ai ascuns într-o lumină pe care eu nu reușeam să o văd. Te căutam - te-am căutat tot timpul. Voiam să aflu că ești bine, să te întreb dacă ne putem scrie sau auzi... și atunci am telefonat mamei tale.

„Mihaela nu mai e, maică!”

Am tăcut. Am așteptat să râdă, ca de o glumă proastă, să mă ia la rost că te sun, să-mi închidă telefonul.
Nimic din toate acestea.

Stăteam cu receptorul la ureche și nu înțelegeam. Cuvintele nu se puteau rândui, nu aveau sens. Așa m-a găsit tata și, pentru prima oară, nu mi-a zis nimic.

După acel apel, când am vorbit cu mama Mihaelei, am început să caut fotografii cu tine. Cele pe care le aveam eu le arsese tata. În casa ta părintească - nicio poză. Așa cum nu există nici pe cruce. Parcă nici n-ai fi existat.

Apoi ți-am căutat copiii. Sunt bine amândoi. Cel mai ușor am comunicat cu băiatul tău. Voiam să aflu dacă ai fost fericită, dacă soțul tău a putut să mă înlocuiască, dacă l-ai iubit...

Mi-a spus că te-ai închis în tine, că refuzai să vorbești despre trecut, că ai plâns mult, ai călătorit, ai muncit…

Și eu am plâns atunci când te-am pierdut. Mergeam pe stradă și îmi curgeau lacrimile.

Nu înțeleg cum de n-am simțit când ai murit… de ce nu am fost eu în locul tău?

Ai stat ascunsă în lumina aceea invizibilă. Eu doar în ceață.

Despre mine sunt puține de zis: m-am căsătorit, nu îți seamănă deloc - nici n-ar avea cum.

Nu am copii. Doar o mașină albastră, un câine și o slujbă de rahat.

Dar să știi, nu te-am urât niciodată. Niciodată.