scriam poeme de dragoste
dinainte de a iubi
și poeme despre ratarea ei cu mult înainte
de a fi avut prima ceartă
așa am fost mereu
c-o mână prinsă în părul lui dumnezeu
cealaltă pictând pădurea norvegiană
pe piept
copilul care plânge când noaptea-i spune nu
femeia care-și aruncă rochia la râu
când vine toamna
când copacii se dezvelesc să crească umbră
morții părinților mei
să așteptăm ploaia împreună

așa am fost, ca ora prinsă într-un ac
în burta satirului dintre solstiții
am cântat până m-am făcut mare
așteptând
ca oamenii să devină mai buni la fiecare cinci ani
după liceu, după facultate
după alegeri
după primii ani de muncă
mai am din tinerețe cât dintr-un ruj
și oamenii dorm mai mult
și tot urâți se trezesc

ce pot să spun
doar că am învățat
cum suntem pretutindeni
mușuroaie de umbre
și iubirea e doar o pungă roșie
dacă nu ești înțeles
iar stelele nu strălucesc de fapt niciodată
decât dacă le privești
în tăcere