Noaptea își strânge umbrele
ca pe niște soldați de ciocolată
într-o armată a enigmei,
noi le dăm soldă de întrebare
în lupta cu luna și stelele de pe mare,
un film cu proiecție din cer.

ÃŽn odaie e un pat cu o cruce
pe care suntem amândoi răstigniți,
din patimile noatre va ieși prunc
să ne mântuiască singurătatea,
ne ferim de alți oameni
în solitudinea de doi fiare ale codrului de casă uitată.

Existența noastră e minciuna umanității,
visul de a trăi pe când adevărul
e în brațele veșniciei.

Eu scriu, tu îmi comentezi literele,
cuvinte slabe de înger
doar că prin ele pot zbura în lăuntru
foșnetul de aripi îmi iese pe gură,
repede trimis în peniță.

Slovele mele sunt despre cântecul nopții în noi
într-o tăcere asurzitoare a întunericului,
cocoșul strigă
soarele se va descheia la cămașă
să inunde lumina.