Minunate sunt stelele când ne arată că ne simțim singuri. Uciderea lupului
se adapă din noi înainte cu mult de Iisus, ți-a fost spus să mă afli în aerul în care eliberez un mustang, desculță, printre nopțile mele.

Mi-ai cerut să nu mai spun numele celei ce-mi stingea iarna de pe chipul încolțit de ploi. E târziu și nici că-mi pasă, a înmugurit zăpada dintr-un cer latin la hotarele candorii și mugurii se-adună stol pe ceasul dulce ca un ochi liliachiu rupt în treacăt din salcâmi de sticlă.

*

Mă spăl încet pe dinți cu sufletul răcoros al Copoului. Dimineața abia a început în căminul C12 lumina despoaie fericiri la îndemâna oricui. Iubito, sub duș, mizează pe umărul meu norocos; moldovencele fac azi dragoste sub stropi de apă caldă, poate mai prindem și noi, nituiți pe lungimea de undă a veșniciei bahluvoiașiote.

Nu sunt copleșit de importanța mea în formula sofisticată a camerei 30. Îmi permit să iubesc fățiș, prin aburii dulcegi și universitari, mireasa strict interzisă a Omului de Fân, simțindu-mă în largul meu pe coridoarele fricii, colorate uneori de șlapi de gumă și precepte morale.

Vino să înfundăm împreună cada cu sâmburi de cireșe și flori mentolate din grădina botanică, să o scandalizăm pe Odette, sora ta, și să facem imaginea lumii mai imperfectă. Să fim două umbre cu tălpi de copil, pe cimentul rece al ultimei cabine de duș cu perdeaua defectă, valsând printre fluturii galbeni ai respirației, neliniștindu-ne îmbujorați îngerii păzitori.

**
În brațele tale fumegă subțire un drum, privește lung un ciob de stea-n săpunieră, fără de chip și fără nici o vină păreai desculță și regină, urcând în spirală, către miezul de portocală al verii viitoare. Eu alergam neclintindu-mă în trupul tău țintuit cu păsări de smalț, iubită de un șoim al ochiului meu.
Și deodată te pierzi ca printr-o cămașă de nuntă din șifonierul mamei, nepurtată, transparentă efigie, și nu mai este între noi decât o pojghiță rece. Foarte bine, numai nu mă compromite, spuneai tu din fructul troian al iubirii. Într-un halou de lumină simplă, ca într-o pânză de in pâlpâitoare, port pe brațe ceea ce eu văd a fi miel, iar tu, doar un boț de carne.

Doar gândul că și acest poem se naște orb într-o provincie terorizată de sinceritate și foame îmi umple sufletul cu mărunțiș ca pe cutia milei de la Mitropolie. Nu încerca să afli câtă pulbere de aur ascunde acest surâs și câtă țărână. Prefă-te că ești fericită, a venit primăvara, și împotriva înfloririi, împotriva mea, nu există antisentiment, vaccin, ghilotină sau gratii.

Privesc printre urme acrit, ca și cum mi-aș ghici trecutul, și îl aud pe tatăl tău înjurând ca un paznic de penitenciar, întrebând dacă mai poate, măcar odată,
să te ducă în cârcă până la tren, cum făcea când erai mică.


***

Dinaintea mea noaptea răsucită pe stele de platină prinde muguri, atingându-ți umerii goi. Doar pe buzele tale zâmbetul meu și-a prins cuib, printre oase de cal. Pe un țărm ca umbra lupului, tu te întorci călare pe sufletul meu.