Din ramuri atârnă o tăcere,
ca un șal uitat pe umeri
după un dans vechi.
ÃŽn aer miresme de gutui
și povești neterminate,
de ceai rece lăsat pe pervaz
într-o după-amiază
care nu s-a mai întors.
Te-am așteptat
cum așteaptă pământul
prima ploaie să-i aline setea,
cu răbdarea unui început.
Dar norii au rătăcit drumul,
s-au pierdut peste alte case,
iar ploaia n-a mai știut
să cadă în noi.
De atunci merg pe străzi
cu palmele deschise,
nu să cer,
ci să prind ceea ce se risipește:
un foșnet,
o umbră,
o frunză care a uitat
cum să se desprindă.
Știu că timpul nu se întoarce,
dar eu îl simt adesea trecând pe lângă mine,
cu pași tăcuți,
ca un prieten vechi
care mă recunoaște,
dar nu se oprește.
Și-atunci înțeleg:
toamna care nu mai vine
nu e doar despre frunze și ploi,
ci despre tine,
plecând fără să privești înapoi.
iar eu
rămân să culeg, în tăcere,
umbre.