Mereu te admir printre atâtea ființe,
Cu valurile straielor în iarbă căzânde.
Plăpândă, cu petalele în briză fluturânde,
Ești gingașă ca petalele unei zămoșițe...

Cu obrăjorii rozalii printre raze scăldați,
Dansezi delicat pe cărările muntoase.
Plimbă picioarele înaintea ta codrii lați,
La fel ca zămoșița joacă între flori joase...

Efemeră ești în fața trecerii timpului,
Așteptând în zori judecata tremurătoare.
Atunci dispari fără urmă la puntea veacului,
Ca zămoșița smulsă din rădăcina ce doare...

Zilele vin și pleacă, apar alte zămoșițe.
Amintirea ta dispare așa cum a venit,
Iar așa îți dau uitării prea multe ființe,
Căci scopul viețuirii tale nu a fost menit...