Cazanele mă citesc ca pe un test Rorschach,
stâncile devin pete de cerneală cosmică,
barca e inconștientul meu
care alunecă între vis și abis,
între liniștea minții și furtuna sângelui-
valul mă întreabă cu glas de oracol:
„Ești tu cea care iubește apa
sau apa te iubește pe tine?”
întrebarea se agață de mine
ca o algă de piept,
îmi încurcă respirația,
îmi tulbură malurile,
îmi răscolește sedimentele
unde am ascuns frici, dorințe, amintiri
pe care doar apa le știe pe de rost
mă las purtată ca un vis pe spatele valului,
ca un copil în brațele mamei,
ca o pasăre rătăcită în propriul cer-
și totuși, în oglinda fluviului,
îmi văd chipul descompus în fragmente:
jumătate carne, jumătate reflex,
jumătate întrebare, jumătate taină-
răspunsul meu se ascunde în adânc,
ca un pește de lumină,
ca o fantomă de oglindă,
ca un cuvânt nerostit
care așteaptă gura inimii să-l elibereze-
oare inima voastră știe răspunsul?
sau poate Dunărea însăși
e ghicitoarea ce nu vrea să fie dezlegată?!