Și dacă totuși n-a fost doar întâmplare,
ci o migală tăcută a stelelor
care au cioplit neînțelegerii mele
un drum spre tine?
Și dacă totuși nu greșesc
când pun mâna pe marginea tăcerii
ca pe o carte veche,
din care cade câte o frunză arsă de toamnă,
cu numele tău scris în nervuri?
Și dacă totuși iubirea
nu-i decât o rană veche care știe să cânte,
iar noi n-am făcut altceva
decât să ne așezăm urechea la poarta ei,
să auzim pe furiș ce se întâmplă dincolo de pereți,
așa cum asculți în scoica unei mări dispărute?
Și dacă totuși nimic nu se pierde
ci doar se mută din inimă în umbră,
din privire în cuvânt,
din cuvânt în uitare,
ca un șir de lumânări stinse de vânt
înaintea unei rugăciuni neterminate?
Și dacă totuși ești aici,
în acest gol care mă înconjoară
ca un ecou care refuză să tacă,
asemenea unei fotografii care se încăpățânează
să nu se îngălbenească pe margini?
Și dacă totuși
eu sunt doar un scrib al dorului.
Iar tu, o literă care lipsește mereu
din fiecare propoziție pe care o scriu?