Nici o emoție nu adună pentru sine nimic,
ea nu se știe pe sine cum valul mării nu simte
că există decât prin nisipul mișcat de pe țărm,
devenit astfel însăși întâmplarea fărâmării în sine
a gândurilor despre risipire. Tristețea disipă un
conținut reflexiv dar niciodată autoreflexiv. Ea
se hrănește cu mine, cu tine, cu lumina acestui
august și prin asta există. Se poate îndoi de mine
dar niciodată de sine și mă urmează fidel în ființă.
Nici la spovedit și nici pe canapeaua psihologului
nu ne poate abandona prin vreo împărtășire.
Uneori cea mai profundă tristețe este cea surdă,
care nu adună pentru tine nimic!