îți poți uita numele, visele, trecutul,
îți poți uita ochelarii, numărul de telefon
îți poți uita numărul de la pantof, îți poți uita fericirea.
nu poți uita drumul pe care picioarele l-au învățat
drumul pe care îl știu singure ca un cal care se întoarce acasă.

ce era de uitat, s-a uitat, a rămas doar ce prin pînza de păianjen
a vremii s-a cernut ca printr-o sită. ai rămas ce ai fost ursită.
poate universul cu stelele lui e doar un colier cu diamante
pe care îl poartă o femeie pe care n-o vom cunoaște.
ne sculptăm numele cu ametist în cristalul de întristare și moarte.

sunt lucruri mai rare decît fericirea.
sunt lucruri mai grele decît fericirea. toate spun
că ar fi voba despre tine.
cu toate astea ești o fîntînă
în care bat clopotele,
clopotele, imaginează-ți ceva greu, de metal
o lentoare, bat clopotele

limba lor de metal care spune amenințare
nu e reală, clopotele cîntă
clopotele fac dragoste cu sunetele și e atît de bine
cînd ai îmbrățișat toate femeile din inima mea în semn de bun rămas
și ai rămas singură
și nu știi cum îmi place ceaiul, atunci te iubesc, și

în urma genunchilor mei am pus semințe.