mănînc o gofră și lumina se vede prin ea
ca prin ferestre nespălate, nedeschise de mult timp
lumina prin gofre începe să semene de la o vreme cu
soarele prin inima ta acoperită de intemperii și invazii
de păianjeni, inima ta care a crescut mai mare
ca pantofiorul, inima ta în care iubirea e la putere

inima ta care urlă ca o luptă de gladiatori în colosseum
inima ta care nu știe că pink floyd au cîntat la fontana di trevi
inima ta care înțelege deșertul și nu știe cum beau apă păianjenii
ființe care par deșertice în colțul unei camere sau al unei ferestre
prin care nu se mai vede dragostea și pînza lor
ca o plasă aruncată doar să separe un univers de un altul

pînă și inima mea a făcut pînze, în speranța că va veni ceva
care să se întindă ca într-un hamac, și inima mea e un păianjen
un mascul de văduvă neagră, recunoscut că face și de o sută de ori
sex oral și își întinde mătasea pe gura ei, pe abdomenul ei
ca o rugăminte să nu fie mîncat, dar nu inima e cea care îți roade
totul, de la penis pînă la oase, e natura fiecărei specii

e o foame generală, cum e și în specia ta, nu mai am carne pe mine
sunt doar iubire, o iubire care piere încet, pe măsură ce lipsa
ta devine lipsa mea, ca o piesă cîntată de o orchestră
care se îndepărtează, ca o jucărie de pluș uitată
cu care nu s-a mai jucat nimeni, nici n-a mai ascuns-o sub pernă
și acum o mănîncă moliile și păianjenii așteaptă.