tată
m-ai întrebat în vis de ce am obosit
toți suntem puțin obosiți, tată
este doar un blestem generațional
un vortex de gânduri prefabricate cu măiestrie
așteptări
convențional violent
perfecționism
isterie
pe scurt, suntem obosiți de noi înșine

dar scriu
ca să împac viața cu moartea
să am puterea de a rupe cu dinții tavanul
doar pentru a săruta constelatii la intamplare
unii trăiesc iubind
alții, lăsându-se iubiți
și sunt atât de îmbuibați de atingeri
încât instinctul de distrugere e garantat

eu prefer să mor de foame
iubind ca bărăganul
tocmai atunci când trotuarele sunt de sticlă
și viscolul alunecă pe ele spulberând
singurătatea de la geamurile oamenilor
unde auzi bătrânii plângând în case după o morgană de țuică

iubesc ca taina morții
ca a opta minune a lumii
iubesc
odată cu vulcanii
odată cu incendiile
cu furtunile de broaște
cum să mai simți
oboseala
când tot ceea ce există în tine devine o stare unică
de care nu mai poți scăpa nici dacă ai vrea

sunt albastră, tată
ating un măr galben
și devine
albastru