Nu m-am potrivit niciodată cu mulțimea,
cu ritmul grăbit al orașelor mari,
cu vocile care cer să fiu altcineva.
În mine e o ploaie tăcută,
ca cele de vară ce cad peste frunze,
și mă regăsesc în răcoarea lor,
cu o bere rece în mână
și câinele care nu cere nimic,
doar să fiu acolo.

Iubesc iarba crudă,
și platanii bătrâni pe care îi îmbrățișez
ca pe niște martori ai unei lumi
care nu mai există.
Lumina apusului îmi intră în casă
ca o mângâiere târzie,
și mă face să cred că poate
nu e totul pierdut.

Nu mă adaptez la lumea nouă,
la diversitatea strigată în piețe,
la politicile care vor să-mi schimbe
ceva ce e prea adânc în mine.
Poate sunt rasistă, poate conservatoare,
dar nu din ură –
ci din dorința de a păstra
ceva ce simt că se destramă.

Am trei fire albe în păr
și le privesc ca pe niște stele căzute
din copilăria mea frântă.
Tata...
încă îmi lipsește,
deși era beat,
deși era frică.
Sindromul Stockholm nu m-a părăsit,
doar s-a ascuns în dor.

Astăzi ar fi fost ziua lui –
prima iubire,
un suflet pierdut undeva în nord,
poate fericit.
Eu am rămas aici,
cu ochii deschiși spre albastru,
cu o viață care nu se potrivește,
dar care e, totuși, a mea.