trebuie să-mi imaginez că iubirea e aici
nu foarte departe, nici prea aproape
într-o curbură a spațiului prin care traversezi
ca un pix o coală îndoită
unind puncte care nu s-ar putea întîlni altfel

altfel suntem pe două fețe diferite
ale unei lumi care ne desparte
cu o prăpastie de întrebări, de de ce-uri
cu o falie în care ne întîlnim doar în vis
în vise pe care le uităm, care se destramă dimineața
cînd luăm contact cu realitatea

singura soluție e să-mi imaginez
și chiar dacă ce-mi închipui nu are materialitate
poate prinde contur în timp
ca puterile vindecătoare ale credinței,
ca o fotografie veche de 14 ani

merg pe străzi și te țin de mînă
să am siguranța că nu te pierd
închid ochii și te înghit între gene
te sărut la fiecare colț de stradă înainte să traversăm
privesc siluetele noastre trecînd prin vitrinele magazinelor de haine
ne îmbrăcăm cu cele mai trăznite ținute prezentate de manechine
care oricînd ar sparge vitrinele să ne fure trupurile și iubirea

în fond suntem două manechine și noi
purăm dragostea și o arătăm orașului meschin
împopoțonat cu zorzoane și lucruri complet ieșite
din mastodontul kitch-ului, o operă
comică și bulimică înghițindu-i pe toți, cu poftă
dar fără nimic adevărat și concret

îți cumpăr o înghețată la un supermarket
și îți ating buzele reci după
și e o senzație atît de stranie că parcă aș afla
că și iubirea eternă are o lungime de undă și o frecvență
pe care poți intra și te contopești cu ea
atît cît țin bateriile

ne-am putea urca în autobuze de noapte
să privim îngerii obosiți ai orașului cum se întorc în iad
să ne mîngîiem și să ne gîndim că nu suntem singurii
care au ales iubirea,
măcar ne simțim vii și acolo unde mergem nu există durere
chiar dacă vom coborî în stația cu același nume

și aici îmi imaginez că nu va fi o problemă
să urcăm toată scara lui iacob împreună
iar de acolo de sus să ne aruncăm în gol
să uităm pentru o vreme că suntem oameni
să uităm că suntem finiți și un gol ne împarte
ca pe două echipe de fotbal
în învingători și învinși.