Ne-am întâlnit într-un bistro ascuns,
unde lumina cădea în volane de fum,
Cu pereții de catifea albastră
unde se auzea un pian
și paharele de Cristal Lalique vibrau la fiecare notă.
Tu purtai un trench beige,
iar sub el, doar parfum.
Un Saint-Émilion ne ținea mâinile ocupate.
Ai zâmbit ca și cum
mi-ai fi servit o crimă pasională pe platou de porțelan,
„Je t’aime, mais différemment…”
ai spus,
și buzele tale aveau gust de framboise
și puțină vină.

În serile cu ploaie,
ne ascundeam sub pătură ca doi conspiratori,
Ca doi traficanți de esențe interzise
gustând din brânza brie
ca dintr-o smochină,
direct din ambalaj
„On n’a qu’une vie, mon amour…”
Îmi șopteai
și ne culcam târziu,
cu vinul rămas în pahare
și jazz-ul curs pe covor,
ca și cum Parisul s-ar fi mutat în sufrageria noastră.

Diminețile cu tine miroseau a Guerlain,
iar cafeaua amară
știa toate păcatele noastre pe nume.

Iubirea era o continuă degustare,
un strop de fericire,
două pahare de tăcere,
și desertul,
mereu prea dulce ca să dureze.

Ne-am iubit ca într-o scenă cenzurată,
printre lenjerii de mătase și aburi de vin,
iar dimineața ne găsea
fără nume,
cu toată istoria noastră
scrisă în ruj pe oglindă:
“On brûle mieux à deux.”