spunea leibniz cîndva că meșteșugul omului se oprește în mecanisme, rotițe din ce în ce mai mici dar la un moment dat e ultima învîrtire și de acolo începe dumnezeu, pentru că dumnezeu a creat ce nu poate fi văzut și numărat, rotițe mai mici, infinite, încît lumea curge atîta vreme cît îi dai voie minții să alerge și cînd mintea nu mai poate, tot sunt lucruri care au viață și iubesc, și aici voiam să ajung, cu aceste lucruri tainice și mici, dincolo de puterea de înțelegere a omului, dar cu puterea și potența lui dumnezeu, eu te iubesc pe tine femeie sfîrșită cu iubirea mea nesfîrșită, infinită, te iubesc pînă în zare și pînă în soare apune, te iubesc de cînd nu aveai nume, te iubesc și te doresc ca și cum ai cădea din ceruri în fîn, mîna pe gură să-ți pun și să-ți zic, taci!, se aud greierii cum îți ridică poalele și nu încremeni mai mult de o clipă, vino deasupra mea și linge-mi pleoapele cum ca și cum m-ai face din nevăzător un admirator de frumusețe, cum aș vedea dintr-o dată femeia abisală, osul tău de piatră sculptat de dumnezeu pe care doar diavolul a pus carne să existe tentații și dorință carnală în mine, linge-mi buzele cum ai deschide un univers în care îți depui frumusețea ca o lăcustă lacustră pe inima mea, spintecă-mi așteptarea cu abisul tău lipsit de timp și fă dragoste cu uitarea mea!

sunt mulți oameni care spun lucruri, oamenii care nu au ce spune, iubesc citatele, eu iubesc stelele care au dispărut deja, iubesc primăvara cu tine care n-a fost, iarna cu tine care n-a fost, iubesc un tricou nespălat, știu eu de ce, iubesc un bec care cred că s-a îmbătat și cînd se aprinde, cînd se stinge și pășește fix pe pașii mei în iubirea asta care vrea să doarmă sau să moară sau să dispară sau pur și simplu moare curentul, îți iubezc gustul ca o samahoancă ce mi-a luat mințile și plec să mă înec într-un război cu mințile mele care sună cu taxă inversă, esența oamenilor e minciuna cu față umană, adevărul e desuet, provocator și periculos, distruge tot, de la celulă la anvergură, ascult sunetul gri al înserării, mereu pe albnegru, funebru cînd nu ești în brațele ele, mi-am făcut o școală de dans pentru nebuni pitici, dansează fix în capul meu inventînd metode cum să scoată urmele tale de talpă de pe inima mea pe care deja ai făcut înconjurul vieții și urmează

n-am putut să urlu, n-am putut să beau, n-am putut să sufăr așa că am îmbătat un cîine și luna la lui, îmi pare atît de rău că acum lunii i se strepezesc dinții și voma curge încetinel datorită diferenței de nivel, iar eu mă strecor ca un cartof în uitare, îmi pare atît de rău că răul există și uneori ne face oameni încît nu mai știu ce să cred, pun mîna pe pahar si parcă o pun pe penis, nu ești aici să beau din tine, beau din mine, mă desfrunzesc de iubire ca un copac pe care l-a apucat punk-ul, acum îmi bat în inimă stele și tac și fac dragoste doar cu luna, trimite-mi tu, aș cumpăra o secundă în plus, tu vrei să uiți, mi-ai spus. în mintea mea rulează un film care n-a fost filmat niciodată, la fel cum eu cu tine n-am fost.

PS: atît de mult te-am iubit că și dacă mi-aș fi dorit n-ar fi ieșit asta.