|
poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
|
|
| |||||
| Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
![]() |
|
|||||
|
agonia ![]()
■ Scriu ca să nu doară
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2025-07-25 | |
„setea nu e niciodată doar despre apă”
gara asta are oase de fier și un miros de pâine uitată, cineva a râs mai devreme și râsul încă stă lipit de peretele cojit, de parcă sunetul a vrut să fugă dar a obosit pe la jumătatea drumului. neonul - o inimă cu aritmie. paharele goale se ating între ele ca două vertebre care nu mai știu să stea drepte. în colț, fântâna apa ei se uită la mine ca un animal care și-a pierdut instinctul: „nu știu pentru ce sunt aici”, îmi spune. sau poate doar își mișcă ochiul lichid sala de așteptare miroase a oameni scrâșniți fiecare are în buzunar câte o lipsă, îndoită, împăturită, gata de folosit la primul gând mai greu pe masă - o felie de pâine neatinsă nu e simbol, nu e metaforă, doar pâinea aceea care refuză să se lase atinsă, de parcă știe că orice atingere e o pierdere mică de sine. mă așez - în mine se deschid lifturile psihicului, acelea dintre etajele unde am rămas blocată cu ani în urmă aici se aud toate glicemiile emoționale, zgomotul lor sec, pulsul care își caută alt trup îmi pun sufletul într-un vas cu apă: își ține respirația, ca un copil dus pentru prima dată la mare și obligat să nu se teamă aștept absenții. nu vine lumina, vine doar un abur gros care mă învelește ca o piele împrumutată de la cineva care nu a mai ajuns niciodată la destinație îmi notez: distanța dintre mine și mine e tot un peron trenurile nu vin, dar plecările se aud în cap ca și cum ar fi ale mele. cândva, cineva va bea din apa asta, fără să știe că în ea s-au dizolvat toate continentele mele mici, în care am învățat să respir numai cu jumătate de plămân. și atunci poate vor înțelege: nu e vorba de gară, nu e vorba de mine, e acel prim cuvânt al setei care se ridică din carne și spune: exist., iar poemul ăsta? poemul ăsta e o fotografie tremurată pusă lângă o lumină slabă, nu știe dacă e de plecare sau de întoarcere. stă. ca fântâna. și nu spune nimic, de teamă ,să nu piardă puțina apă care i-a mai rămas.
|
||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|
|||
| Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate