sfârșitul a venit șovăielnic, tocmai când trăseserăm linie

și calculam ce-am luat pe mere și ce dăm pe pere,

deși cercetătorii britanici considerau bigbangul începutul...

căzuse o tigaie de teflon pe asimptota visului

nimic nu mai era fermecător, iar ieftinul nu putea fi mai mult

decât un hexaedru de colivă în plină criză de glicemie

ce ne mai rămăsese din viață trebuia trăit ca un omagiu

adus curbelor, arcul tău de hiperbolă se va intersecta cândva

cu ce vreau eu, păcat că îmi pierdeam vremea cu cozi la colțuri

și că voi rata în cele din urmă momentul suprem al acuplării.

copilul e ca și al meu, îl recunosc, făcut din disperare de unul,

din plictiseală de același. nimeni nu te poate obliga să trăiești din plin.

copiii se pot face singuri? halatele albe mă omoară, realizez că sunt

gata să fac multe pentru tine nu însă chiar orice, ai în mine un sprjin

atunci când e de râs. sunt conștient și lucid că poetul diliman este

tributar fracției, altfel nu s-ar apuca de livrat mâncare în plină caniculă,

înaintea sfârșitului sau, conform cercetătorilor britanici,

începutului. să jertfim așadar bardul cu geantă frigorifică.

e normal ce se întâmplă: pe dreapta acalmie, frontal dâmbovița a secat

și din betonul explodat de pe fund au ieșit fosile de dinozauri. pe stânga

doi pisoi se îmbrățișează, au ochi albaștri, de lapte, iar vegetația uscată intonează

în vântul serii viețile sfinților. cineva a înălțat o cruce

poetului cu geantă frigorifică fix pe banda de biciclete

- locul unde la sfârșit sau la început exista, semeață. o biserică de lemn.