Eu sunt norul —
gândul greu, plumburiu


Tu ești ploaia —
căderea mea în lumină


Între noi —
fulgere scrise cu nerv
pe o piele de cer;
cuvinte nespuse
care ard tot ce ating.


Cum să ne mai ținem
de mână
când fiecare atingere
se naște cu-o rană?


Trăsnetele au alfabetul lor:
lovesc unde inima
nu mai are scut,
și totuși,
ne caută din nou —
cu-o sete veche.


Dărâmă jur-împrejur
tot ce-am ridicat din priviri,
poate iubirea e tocmai
această ruină
unde ne regăsim,
mereu din cenușă