Cenușa unui Foc
Din Apulum, ascunsă-n taină mare,
S-a înălțat un chip de înger sfânt,
O dragoste curată, fără-ncetare,
Un foc ce mistuie-n al său avânt.
Ți-am dăruit al meu suflet, fără preț,
Și tu l-ai aruncat în flăcări reci,
Așa cum frunza veștejită-n cete-i,
Se pierde-n vânturi, fără rost și veci.
Visările mele, ca un val pe mare,
Ce-n tulburi ape se destramă lin,
Le-ai spulberat cu-o crudă nepăsare,
Lăsând în urmă doar amar și chin.
Inima-mi, ce-ți furași cu-o-ndrăzneală mare,
Ca o hoață-n bazar, în noapte ai pierit,
Lăsând doar ecoul unei întrebări amare:
De ce-ai plecat și nu te-ai mai ivit?
Scriu rânduri, căci vorbă nu-mi fu dată,
Să-ți spun ce simt, să-ți strig amarul meu,
Nu mi-ai lăsat nici măcar o-ncercare,
Un ultim "adio", un rămas-bun greu.
Aceste versuri, lacrimi de pe-o frunză moartă,
Le voi da foc, să piară-n negru fum,
Ca și iubirea noastră, azi deșartă,
Pierdută-n noapte, fără de drum.