Te recită un poet transparent cum sunt lacrimile în lumina de lună,
Luna e mare, rotundă și poate tot,
Pe când întunericul este scurt, are cămașa și gâturile mai scurte decât o lună
Dacă
Cumva
Este un tramvai care îmi poartă dorințele, eu l-am ratat.
L-am ratat?
Să mă lumineze, cineva, și să îmi sufle în ceafă
Și să îmi spună cum să îmi pun rochia
Pe stânga sau pe dreapta
Ramurile unde să mi le așez, ca să nu fie văzute de Lună, de chipul lui drag.

Sunt cu ochii în lacrimi, cu lacrimile, în ochi,
Dacă nu îl iubesc pe el. Nici nu l-am cunoscut, nici nu l-am văzut pe lângă tramvaie...
Cum arată un suflet pereche perfect, cred că este obsedat să îi stau, în stânga
Pe stânga sau pe dreapta rochiei,
Să îi stau.

Și mă iubește perfect.

Ne vedeam la mijlocul ploii, între două crăpări de univers și între doi ani, nu știu când va fi
Dar dacă nu te mai văd niciodată,
Sau dacă nu te-am văzut,
Deja, simt cum cuțitele vremurilor îmi pătrund pe sub bluză.

Naște-te, naibii, dacă sunt doar jumătăți
Dacă cumva am întâlnit numai jumătăți.

Ce naiba ești, jumătate omul-jumătate iluzie, sau ce ești
Mini-jupa tip fustă pliată, a creației râde de mine, pentru că timpul e foarte lung
Timpul e lung...
Universul e lung....
Cum naiba să fiu fericită, cu tine, dacă n-am timp, acum, și timpul e foarte lung...

Sunt lungă, lung...
Ce sunt
Cum o să fiu, când te întâlnesc, femeie? Bărbat?

Ce rar îmi e timpul, am zahăr în ochi, sare pe mâine, pe mâini... Te iubesc mult.