I. Topografia unei propoziții
mă aflu într-un spațiu scris
literele curg sub tălpi ca asfaltul ud
mă opresc din când în când la o virgulă
să-mi trag sufletul
mă întreb dacă semnul exclamării
e un gardian sau un ghilotin
străzile se compun
se subordonează
fiecare viraj seamănă cu o ezitare
la intersecția cu o frază mai lungă
mi se rupe gândul
________________________________________
II. Fraze ca suburbii
nu toate propozițiile cresc la fel
unele devin fraze, se dezvoltă
acolo unde tăcerea se înmulțește cu întrebarea
cartierele acestea nu dorm
visează în același ritm schizofren
un copil desenează o metaforă pe trotuar
fuge înainte să-l întrebe cineva ce înseamnă
dar toți înțeleg altceva
ne simțim
în sfârșit
aproape
________________________________________
III. Simboluri cu sens unic
mă aventurez pe o alee
unde toate sensurile merg într-o singură direcție
nu am voie să mă întorc
nici să întreb
nici să am dubii
în dreptul unei vitrine,
un simbol mă privește
cu ochii mei
mă invită să-l traduc
îi spun că nu-s în stare
îmi răspunde:
„nici nu trebuie”
________________________________________
IV. Ambiguități paralele
două străzi se desfășoară în paralel
pe una merge eu-l meu diurn
pe cealaltă merge umbra lui nocturnă
ne privim din mers, fără să ne intersectăm
pe trotuar, o frază se desparte de sensul ei
și face autostopul
nimeni nu oprește
toți speră că dacă ignoră ambiguitatea
ea devine certitudine
________________________________________
V. Sensul giratoriu al ciclării
nu pot ieși
încerc toate ieșirile
dar fiecare ieșire duce înapoi
număr metaforele
sunt șapte, ca niște păcate
niciuna nu seamănă cu salvarea
aleg una la întâmplare
și, în timp ce intru în ea
simt că nu mă mai recunosc
dar nici nu mai e nevoie
________________________________________
VI. Limbile indivizilor perfect identice
mișună oameni
cu limbi personale
cu gânduri scrise
pe interiorul pleoapelor
când vorbesc –
toți zic același cuvânt
în mii de tonalități
e un fel de corală fracturată
în care fiecare notă e falsă
dar armonia e perfectă
așa se naște înțelesul:
din cacofonie
________________________________________
VII. Așezarea dincolo de cuvinte
privesc totul de sus
deodată
frazele nu mai contează
simbolurile nu mai încearcă să spună nimic
o liniște ciudată învăluie totul
ca un sens care renunță să se afirme
nu e nimic de înțeles
și tocmai de aceea
e perfect înțeles
așezarea aceasta –
nu e făcută din cuvinte
ci din ceea ce nu le poate rosti