poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | ÃŽnscrie-te | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ Temeri sclifosite ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2025-06-18 | | r. cred că suntem pe tărâmul viselor care se developează cu precizie în realitate. caii noștri sunt orbi. armele slabe. piepturile noastre nu sunt suficient de puternice să ne apere de frig, arșiță sau golul pe care îl trăim zi de zi. am mărșăluit, r., printre clădiri ruinate cu bocancii udați de sânge și noroi, trăgând după noi sacoșe cu morți, amintiri și câteva conserve cu ceai. nu mai țin minte de ce a început războiul. poate a fost o zi ca oricare alta, cu cerul prea jos și orașul în depărtare. ne-au promis libertatea în schimbul tăcerii. dar r., tu ai vorbit. ai urlat. ai scris pe ziduri cu o cretă moale cuvinte care au lăsat dâre murdare în urma ploilor. atunci a început totul. în nordul nostru, r., copiii învață să meargă ținând arme în mâini. nu-și mai leagănă păpușile, ci apasă trăgaciul. femeile nu mai plâng. se leagă cu bandaje, căci rănile devin uniforme. iar noi ne adăpostim în subsoluri unde temerile se lovesc de pereți ca proiectilele rătăcite. // am văzut soldați dansând cu umbrele în mijlocul ruinelor, și mulți tineri cu fața spartă care desenau cu patul mitralierelor cai. // îți amintești, r.? despre caii noștri orbi vorbeam mereu — ei nu au nevoie de lumină, ci doar de o voce care să-i cheme. am luptat până la epuizare, r. apoi s-a așternut o liniște gravă încât puteam să ne auzim întreg trecutul căzând într-o mină abandonată.// numai eu am crezut că dacă ne atingem mâinile dragostea noastră va dura încă o iarnă. tu ai plecat înapoi înspre casă. eu am rămas să adun leșurile. r., îți scriu acum dintr-un adăpost săpat în coasta unui deal. noaptea vine ca un verdict. nu ne judecă nimeni, dar ne simțim vinovați. am visat că orașele au căzut toate în același timp, ca niște cutii de carton umplute cu sânge cald și albume vechi. în vis, purtam aceeași uniformă — a celor care n-au mai avut nimic de pierdut. doar soldații adormeau cu ochii deschiși, iar vocile lor dispăreau sub stratul subțire de zăpadă. r. și atunci am înțeles: tot ce a ars n-a lăsat doar scrum, ci o piele rece sub care continui să visez. sunt un făt în pântecul unei mame moarte.
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate