Pe câmpul dinspre miazănoapte
Un cârd de case se umbla,
Plecaseră de mult în lume,
Liane le acopereau
Și lighioanele le locuiau.
Zidurile mucegăite transpirau,
Iar încheieturile le scârțâiau
Atât de de demult se preumblau.

Sporovăiau acele case
Și își aminteau de străzile pierdute,
De bunul sens ce îl aveau,
De cum locuitorii buni le îngrijeau
Și despre casa mare cea din centru
În jurul căreia se încadrau.
Cu drag și dor își povesteau
De orășelul cel sperau.

ÃŽn drumul lor spre un niciunde
Un cimitir imens și-o cruce întâlniră
A cărei umbră elongată,
Spre miazăzi se prelungea.
Iar când priviră, sus priviră,
Și -n vârful unui deal
Semeț stătea, dar într-o rână;
O casă mare se vedea.

Se strânseră în jurul ei
Și-n raza soarelui ce răsărea
‘Năutrul lor se înlocuia.
Și-n jos țărâna ce fierbea
Străduțe vii se prefacea,
Iar clopotul nu se mai abținea
Și casele le refăcea
Și sens și bun locuitor le aducea.