Tu și eu —
doi muguri uscați pe o ramură care n-a mai visat primăvara.

Nu ne-am atins niciodată
decât prin lipsa unei mâini întinse,
prin golul dintre două respirații
care nu se vor numi niciodată sărut.

Singurătățile noastre
s-au îmbrățișat din întâmplare
într-un spațiu
unde cuvintele mor
înainte să fie rostite.

Și-n fiecare dimineață
înfrângerea are gust de pâine veche
și cafea amară —
o sărbătoare a absenței.

Dar uite,
chiar și nimicul
poate naște un vers,
ca o rană
care nu sângerează,
dar doare.

Și totul încape aici.
Între un tu
și un eu
care n-au fost niciodată „noi”.