viața mea încape
într-un sâmbure de cireașă — asta ți-am zis
când îți plimbai aura caldă a palmei pe pieptul meu
și mă întrebai cine sunt.
eu sunt viața mea — un exces incontrolabil
de senzualitate și moarte. sclavă
sprijinită într-un genunchi,
în fața fricii de durere.
cu grădina-n păr
unde odată au fost cărări și fructiferi
care te făceau să plângi,
șterse, azi, ca un vis
ce revine uneori.

m-am chirchit
pulpă de cireașă, pe spatele tău,
căutându-mi o șansa
de care să nu-mi fie frică
vreodată.
mă simt grea
de toate nopțile care au născut câte o lume
ce n-a prins răsăritul,
mă simt
grea
pentru că am trăit doar în mine,
vaslind, fără să știu, cu o ancoră.

și am intuit mereu, ritualic,
că dacă nu voi prinde ciorchini
pe inima cuiva,
tot ce voi lăsa în urmă
va încăpea într-un sâmbure
de cireașă