Mă simt în prag de iarnă absolută,
Un jeg dintr-o copaie, nespălat,
Un monument de excelență, mută,
Lipindu-se de viață, disperat.

Am căutat, din poartă-n poartă,
Menirea băncilor cu praf de tei,
Și rostul treptelor din jos de soartă,
Al doiului egal cu trei.

Am tras, din pielea tălpilor, ghiozdanul,
Până în gât cu dragoste-ndesat,
Să-l port stingher până în anul
când nu mai am nimic de întrebat.

Îmbrățișat rămân, aducere aminte,
De-o troiță roasă, la răscruci,
înlăcrimând cerneală de cuvinte,
din ruginiul cuielor de cruci.