Mă doare-a sufletului inimă în miez de noapte
când până și nălucile au simț de asfințit,
la ora-n care viermi țes văgăuni în mere coapte
și vântul din stejari a amuțit.

Mi-e ca o doină pleoapa stângă, dreapta dor,
jelind parcă lumina-mi din ochi, stinsă,
o horă-și taie tălpile pe muchea de topor
înfiptă-n jgheab de lacrimă prelinsă.

Mai stai cu mine înainte de abis,
doar câțiva pași departe de cădere;
e frig în antecamera acestui vis,
unde strigoi mă sfâșie-n tăcere.

Mă-ndepărtez de cea din urmă dimineață,
înlănțuit în propriul meu coșmar,
văd sticla din oglindă, fără față,
oiște frântă, de roți fără car.

Sunt iar și iar, în tot aceeași umbră,
eu, cârtița acestui veac indiferent,
sortit să mă-nvelesc cu penultima tundră,
gol, ca un fulg de zăpadă absent.