poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | ÃŽnscrie-te | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
agonia ![]()
■ Åži totuÅŸi… (azi, dup 4 mai/25 - ÃŽnsemnare previzorie) ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2025-05-06 | |
râdem, iubito, râdem a plâns, că nu mai putem iubi,
că ne-am stricat inimile ca pe niște jucării chinezești, că ne-am învățat cu absența, ca și cum ar fi o haină veche, tocită, dar enervant de comodă. pe străzile astea ude, râsul nostru e spart, oasele fac haz de necaz, maxilarele trosnesc a plictis, și din piept, din când în când, mai iese un sughiț, un rest de iubire nedigerată. ne plimbăm prin oraș cu buzunarele pline de foști, ne aruncăm amintirile în coșuri publice de gunoi, pubele albastre, (ca ochii unui poet douămiist), și râdem, Doamne, cum râdem, cu o gură care nu mai așteaptă decât un pumn, care s-o mistuie și să guste un pic din țărână. ah, trupurile noastre, cândva altar, acum depozit, cândva rană, acum cicatrice, Doamne, iartă-ne, ce mai râdem, râdem până ni se udă obrajii de plâns, până râsul devine spasm, până orașul ne închide în carnea lui, și uită că am fi existat. râdem a plâns, iubito, că nu mai putem iubi, și nimeni nu ne aude, decât orașul, care își vede de treabă, ca o mamă obosită ce nu mai ridică ochii la joaca bezmetică a copiilor săi neisprăviți și stricați.
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate