Inima nu este numai un loc în care se întorc toate cele care ne cuprind, ci locul în care imaginile necuprinsului își află suficiente motive pentru a genera alte imagini din care întinderile pentru care inima bate devin motive suficiente pentru ca inima noastră să existe.
Inimile noastre sunt stoluri de păsări migratoare ale căror aripi pulsează pentru a fi întinse de-a lungul zborului spre cea dintâi zvâcnire din care s-au născut. Pe calea acestui pelerinaj multe dintre ele își pierd ritmul și pier. Însă, cele care, purtate de valul care le împinge vântul de sub aripi, ajung înapoi de unde au plecat, devin cele care dau naștere următoarelor stoluri de inimi cărora le vor crește aripile din fluturarea celor dinaintea lor.
Voi, cei care ascultați zvâcnirile noastre care trec sub propriile voastre priviri, vă este dat să deveniți inimi. Inimile care bat în pieptul lumii de mâine spre a le oferi, precum noi vouă, noi perspective, alte orizonturi, în care să vă risipiți parfumul pe care îl veți purta ca pe o ființă care așteaptă să înflorească, să rodească, să fecunde și să zboare.
Cascadă a apelor care se aruncă din cer în adâncul pământului ca dintr-o altă dimensiune a trecerii.
Inimile noastre sunt viermi care își caută devenirea pe care și-o rostuiesc pulsându-și în carnea noastră ființa pentru a rămâne ceea ce sunt consumându-ne adâncurile noastre spre a deveni crisalide și alți fluturi ale căror înaripate întinderi urmează să le purtăm ca pe aripi.
Inimile noastre duc în ele, în fiecare frământare a lor, zbătându-se, umbrele viitoarei noastre lumini.