Cuvântul a devenit o bucată de carne
Pe care nici câinii nu o mai vor.
Un adânc pierdut în uitarea
Putredă din interior.

El crește din umbra femeii nesfârșite
Pe care o poartă în pântec ca bumb
Ca pe o nadă pe care o aruncă
Pescarii în marele așteptând.

O privire nestăpânită în cer ca seara
Spre a privi constelații plutind
În eternitatea din înserarea
Căreia îi cad margini
Din nefiind.

Un melc care crește în sine din ochiul
Ce se întoarce spre a se privi risipind,
Precum degetul ce, ca un vierme,
Caută în carne murind.