Dragostea a rămas întinsă
ca un cadavru pe marginea drumului.
Mă îndepărtez, dar încă-i mai simt
mirosul adus de vânt.
Acelaşi vânt care nu demult
îi răsfira părul.

Caut prin creier ceva
de care să mă agăţ.
Caut un cuvânt sau o idee salvatoare,
aşa cum caută gunoierul
o bucată de pâine printre resturi.

Mi-e ruşine să urlu
şi nu vreau să cer mila cuiva.
Ştiu bine că toţi m-ar arăta cu degetul,
ca ÅŸi cum aÅŸ fi un neadaptat,
un ciudat căruia, în cel mai fericit caz,
i se pregăteşte un loc la spitalul de alienaţi.

Aceasta este societatea perfectă
în care îmi duc veacul.

Ţin în mine durerea
şi încerc să fiu de folos cuiva,
începând cu mine însumi.
Trebuie să-i dau vieţii un nou sens
şi trebuie să lupt cu toate greutăţile
care îmi apleacă trupul la pământ.

ÃŽmi privesc umbra.
Tăcută, impasibilă, mimându-mi
neputinţele.
Oricâte fiinţe m-ar iubi,
în contopirea noastră
am fi doar o singură umbră.

Îmi închid ochii şi mă scufund
în lumea gândurilor mele,
lăsând doar respiraţia şi bătăile inimii
să-mi fie călăuze.

Apoi zăresc un flux luminos,
ca o autostradă cu multe benzi
pe care trec, în ambele sensuri,
cu viteze ameţitoare, oameni şi amintiri.
Pe una din benzi îmi recunosc dragostea...

AÅŸ vrea s-o ating, dar nu pot trece dincolo.
Deodată, cineva
mă ridică la suprafaţă, fără voia mea.
Pentru o clipă, nu mai ştiu ce este vis
ÅŸi ce este realitate.

Toate visele lumii pot încăpea
într-o lacrimă.

Plâng şi fac primul pas.
Sunt mai aproape de ceea ce nu sunt,
de ceea ce nu ÅŸtiu, ÅŸi mai departe
de ceea ce am fost ÅŸi ceea ce am iubit.

O urmă mă face să ezit.
La ce sunt bune urmele
dacă paşii mă duc mereu înainte?
Şi-mi imaginez că-n urma pasului meu,
cineva a căzut şi se chinuieşte
să iasă la suprafaţă.

Se agaţă de marginea gropii,
de firele de iarbă,
dar cade iar în lacrima
viselor mele risipite...