pe undeva tot trebuie să treci ca să ajungi în partea aceea a femeii
unde e singură, tremură și așteaptă mîngîiere
vrea să fie luată în brațe și să icnească mocnit în umărul tău.

nu contează că luna pare o seceră care se înfige în capul tău
nu contează că au scăpat cîinii și fac prăpăd
preșurile, șoșonii, omul de zăpadă uitat
nu contează că cerul e posedat și nu mai știe ce face
zăpadă cu soare, ploaie cu ceață

tot ce viața ne învață e că trebuie să intri pe undeva
în locul întunecos din femeie
acolo unde nici ea n-are oglindă și nu se recunoaște
unde teama se strînge ca un cheag de sînge acolo unde
fața ei zîmbește dar carnea ei plînge

nu te gîndi că e simplu să părăsești cerul senin
sub care sunt protestatari cu pancarte cu nori care cer ploaie
pe undeva tot trebuie să intri, să stai sub pleoapele ei
care anunță averse și furtună, plus o iubire nebună

să vezi lumea printre genele ei ca niște imense, amenințătoare ștergătoare
de parbriz și de amintiri, stai departe de arterele ei, un fel de filamente
incandescente ca ale aparatelor de omorît insecte,
mai bine alunecă pe coastele ei ca pe trepte dar rămîi intact
cînd începe să tremure va fi cutremur de moarte iar asta e doar un antract

fumează o țigară, gîndește-te că ești într-un bar undeva
unde muzica se aude mai tare decît gîndurile tale și o foarfecă mare
te decupează din realitate ca pe-o excrescență malignă
dar crești la loc exact cum te-ar naște partea aia bună a ei
care îți știe numele și auzi cum te strigă barbar pînă ecoul
se face moarte iar tu te miști printre șoapte ca o șopîrlă printre cadavre

gîndește, undeva sigur are ea o intrare prin care poți pătrunde
ca printr-o gaură neagră pe partea cealaltă a ei, acolo unde
îi poți vedea spectrul culorilor, unde toate machiajele zilnice
atîrnă ca un curcubeu, unde roșeața din obraji curge ca o avalanșă
acolo unde îți întinzi inima ca o planșă pe care picură chipul ei

ai grijă, mare grijă cu băutura, să nu care cumva să-și verse mațele
și odată cu ele să te scoată și pe tine ca în filmele de groază
fii calm, odată intrat ești ca într-un deșert în care ai găsit o oază
leagă-te de primul palmier ca marinarii de catarg, se aude sirena

pe cer se coc euglene verzi și albastre, ea spune languros te iubesc
nu te panica, e firesc, înoată înspre canalul lacrimal, nu mai e altă ieșire

dar gîndește-te bine, o singură intrare, o singură ieșire, o viață
din care dacă ai plecat, nu te mai poți întoarce
pune-ți în minte un cui de care poți atîrna ca un tablou
sau ca un sinucigaÈ™, oricum ai da-o
dacă ai intrat în ea, ești prafao.