cu toate că vreau să trec peste, să depășesc
idiosincrasia la propria persoană
nu am altă rană, sunt eu și dumnezeu și un irigator
pentru iubire

dar imaginea dispare, în creierul tău apare mira
o mică defecțiune tehnică, sordidă, fluidă
pășesc ca niște foarfece prin mintea mea
în căutarea unui nou orizont

cum te miști printre anotimpuri ca printre hiene
sau flori carnivore, cum cămășile de noapte se aruncă
singure pe bec, e primăvară sau toamnă
nici nu contează, sfîrșitul tot vine

mamă a tuturor prostituatelor, cum ar zice miller
eu îi spun descompunere și ratare, că nimic nu ne mai adună
după ce-am explodat și plutim, ai putea tu oare să pui la loc
fulgii de păpădie în păpădie, e aproape trist

în fiecare zi sfîrșitul lumii e altul, dar asta e amăgirea
că timpul nu lasă urme, că suntem făcuți spre iertare
că în tristețe ne regăsim toți, ca într-un pîntece
în care suntem frați, dar nu e așa

roata se învîrte, osia rămîne fixă, timpul trece
păcatele rămîn, se spune că există iertare, oare
dumnezeu mă iartă, dar eu nu îl iert, nu înseamnă asta
că sfîrșitul lumii e în mine?