... nu mi te-am mai rugat nimic
de-atunci,
cînd ultima oară eu mă pregăteam să zbor
și tu mi-ai zis:
- Tu, doar umblă!
- Dar cum, Doamne, așa? Goală?
Și șuie?
- Da, da! - mi-ai repetat zîmbind
în barba ta colilie
(nearanjată și nepieptănată conform normelor, mi-am dat eu seama tîrziu).
Și-am tot umblat, Doamne,
așa.
Goală și șuie,
ca o casă părăsită,
gîndindu-mă: de ce toți zboară?
numai eu...?
Numai eu.

Te mai vedeam din cînd în cînd
zîmbind
și arătînd în treacăt spre inimă.
Și nu știam, doamne,
ce vrei să-mi spui.
Credeam că dezvoltăm un cod
doar al nostru. Un fel de înțelegere.
Tu, acolo, cu ochii pe mine,
eu, p-aici, cu gîndul la tine.
(ce de fericiri)
Pînă-ntr-o zi,
cînd, visînd de-a-n picioarelea
mi-ai bătut prea tare-n piept
și-am căzut într-un genunchi,
într-o tahicardie absurdă.
Semnul tău nu era poezie, doamne, cum voiam eu să cred.
Era de-adevăratelea.
- Dac'-ai fi zburat? m-ai întrebat zîmbind... Ce cădere!
- Vezi? Tu doar de umblă.