În valuri de umbră, sub cerul ce tace,
Matricea se naște, întregul preface,
Un țesut de vise, un lanț invizibil,
Din fire subțiri, dar cumplit de lizibil,
Ne smulgem din lanțuri, cu sânge și dor,
Strigăm spre lumină, cerem nou zbor,
Dar ea se rescrie, mai fină, mai clară,
Cu mreje de-argint ce ne leagă iară.

Libertatea-i umbră pe-un zid ce contează,
O iluzie vie ce-n suflet se-așază,
Strigăm spre ceruri, cu mâinile goale,
Dar cerul e țesut din false petale,
Ne dă o aripă, dar zborul e stins,
Un cerc ce se-ntoarce, un vis ce s-a prins,
Și-n fiece elan, cu fiece inscriere,
Matricea ne prinde-ntr-o nouă rescriere.

Iubirea, o chemăm, un foc ce ne-ar frige,
Un dor ce străpunge, un sunet ce frânge,
Dar ea ne aruncă o flamă de fum,
O falsă scânteie ce arde pe drum,
Ne ține-ntr-un dans ce pare etern,
Cu umbre ce mimează divinul patern,
Și-n loc de un suflet ce-ar fi să ne-atingă,
Ne lasă o rană în piept se ne stingă.

Adevărul, o stea ce-o visăm până-n vână,
Un far ce străluce, un dor ce ne mână,
Dar ea ne aruncă un văl ce ne-nșală,
O prismă din care lumina se-ntoarce venală,
Ne spune „priviți, e tot ce-ați cerut”,
Și mintea se pleacă, crezând c-a durut,
Dar sub acest văl, sub masca de ceară,
E-un gol ce se-ntinde, o falsă povară.

Hegel șoptea despre Duh ce se-mparte,
Un cerc dialectic ce-n sine desparte,
Dar matricea râde, un sofist etern,
Rescrie și sensul, și dorul modern,
Ne-ntoarce-ntr-un mit ce ne leagă de lut,
Un Sisif ce urcă, dar nu e văzut,
Și-n fiece pas, cu fiece rană,
Iluzia crește, mai densă, mai vană.

Totul e joc, un abis ce se-ntinde,
O roată ce macină, viața se vinde,
Dar iată, sub valuri, sub lanțul ascuns,
Un murmur se naște, un sunet pătruns,
Căci firul cel fin, ce ne ține legați,
E țesut din doruri, noi suntem negați,
Și-atunci când privim nu spre umbre, ci-n sus,
Verticala ne-nalță în cerul ascuns.

Ridică-te, omule, sparge acest voal,
Nu-i lanț ce să țină un zbor colosal,
Când nici o iubire, oricât de subțire,
Nu-ți leagă privirea de-a lumii amăgire,
Când adevărul fals nu-ți mai e un zeu,
Și sufletul tace sub cerul cel greu,
Atunci se deschid universuri în tine,
Și zborul e liber, și stelele-s pline.

Să lași tot ce-a fost, să uiți ce te-a prins,
Să urci spre un sens ce nu s-a atins,
Căci matricea moare când nu mai e dor,
Când lanțul se rupe, și zborul e zbor,
Pe axa eternă, prin haos și fum,
Omul se-nalță, devine acum,
Și-n zborul său sfânt, prin toate ce sunt,
Găsește lumina și nu mai e ciunt.