Paradoxul Dorului

Mă întreb dacă iubirea renaște,
Dacă dorul poate fi rescris,
Dacă sunt ecou în zi de Paște,
Ce arde-n întuneric, dar e stins.

Dacă iubirea noastră nu e sânge,
Nu e nici linie, dar nici spirală,
Un cerc perfect ce nu se frânge,
Ne poartă iar și iar spre prima oară?

Ne-am consumat în foc, în miezul cărnii,
În limbajul ars al buzelor tăcute,
Dar nu iubirea și-a dat obolul iernii,
Ci doar cuvintele prea multe.

Când vrei să uiți, el îți aduce aminte,
Când vrei să-ajungi, te ține el pe loc,
E lanțul dulce ce te rupe în cuvinte,
Și libertatea prinsă-n propriul foc.

Ce este dorul? Un paradox subtil,
O lipsă plină ce strigă doar visele,
Un loc în suflet, veșnic în exil,
Ce crește ca un vid și naște stelele.

Nu trebuie să ne întoarcem nicăieri,
Căci noi suntem ceea ce arde iară,
Nici să fugim spre ce a fost ieri,
Chiar dacă flacăra tot vrea afară.

Lasă-mă să te iubesc tihnit,
Nu ca pe o întoarcere, ci ca pe o devenire,
Să nu fim început, dar nici sfârșit,
Ci o perpetuă reinventare a iubirii.