O, maestre Coșbuc, suflet bogat și pur,
Poet al unui neam cu chipuri sclipitoare,
Pe urme de luceferi ai răsărit matur
Ca bard al țărănimii-n lăcrimare.

Ești dăruit c-un har spontan, divin,
S-aprinzi în noi trezire, bucurie,
Prin scrieri ne-ai spălat de mult venin
Și-ai pus pe tron întreaga Românie !


În vers pe-ai tăi pictezi prin scene vii, de vis.
Din Năsăud, din tot Ardealul falnic,
Detaliat și sincer tu viața le-ai descris
La ardelenii-ți dragi trudind năvalnic...

Cu bucurie-n suflet sau cu tristeți, cu dor,
Le-ai prins cântecul lor amplificându-l,
Muncind cu ei alături erai altoiul lor,
Căci tuturor tu le aflaseși gândul...

Revolta lor aprinsă, tu le-ai fost scut și far,
Cu versuri hotărâte, spre libertatea strigi...
„NOI VREM PĂMÂNT !” răsună peste orice hotar -
Și strigi cu ei la luptă să-i instigi !


În patriotici imnuri de vitejii, de slavă,
Diversități de titluri, de teme, de creații
Ne-ai dăruit comori scriind fără zăbavă
Filozofie, artă, traduceri cu mari grații

Lăsând în mii de pagini bijuterii distinse:
Religie, pasteluri, tradiții seculare
Precum „NUNTA ZAMFIREI” cu hore largi întinse
Sub clarul lunii satul fiind în sărbătoare...

Când timpul rece ninge, cei mari stau ca-n chilie
Strânși toți pe lângă sobe povești lungi înșirând,
Dar „IARNA PE ULIȚĂ” e-n mare veselie,
Căci copilașii zburdă cu bulgări aruncând...

Scriind „MOARTEA LUI FULGER”, eroul din baladă,
Fiul de crai răpus, ni-l pune pe Coșbuc
Să cugete la viață făcând pe toți să vadă
Cum văd românii viața - un dar sau un bucluc.

În „EL ZORAB” arabul, spre-a supraviețui,
A vrut să-și vândă calul ca un copil iubit...
Cu punga plină-n mână, pe loc se răzgândi,
Și 'napoiază banii cu-o scenă de sfârșit.

La fel păți poetul pierzând pe-al său băiat,
Feciorul mult iubit - în tragică-ntâmplare...
De-atunci niciun cuvânt deloc n-a mai lăsat,
Dar opera-i rămâne în veci nepieritoare!

Glen Ellyn, USA - 5 febr. 2025