Întâia dată m-am zidit pe mine
Rostogolit ca bolovan în ruine.
A doua oară mi-am construit viața,
Încopciindu-mi în aripi frunze.
Un copac care se simțea balaur
Cu solzi ce-i deveneau oțel când,
După ploaie, răsărind Luna, roșii,
I se aprindeau în nori de spuze.

A treia oară am pus Cerului masă
Și m-am așezat alături întinderii Lui.
Pe ea am pus vise, copii, ură, uitare
Și adâncuri necuprinse de reverii.
Un râu ce își aduna din sine făptura
Și se ducea spre cealaltă lume am fost.

Apoi mi-am zidit gând ca pe casă.
Am ales loc curat, departe de toate,
Un pământ neumblat, plin de flori,
De vânturi și fluturi, muguri și zori.
Acolo unde nu mai căzuseră stele
Și nimeni nu fusese îngropat în ele.

Din pereții lor mi-au crescut hotare
Între care m-am întins nu în lume,
Ci în mine ca într-un loc uitat.
Când prin ele umblu, prin mine trec
Cuprins de o îndelungă uitare și
Încă nu știu dacă vin sau dacă plec.