În inima unui oraș, pe nume Babilon,
Un centru economic, politic, un bastion,
Trei surori domneau, în vechi alianțe:
Ignoranța cea naivă, Mândria-n aroganțe,
Și Prostia, regină a râsului banal,
Conduse de Orgoliu, tiranul capital.

Ignoranța, cu hărți greșite sub braț,
Decidea strategii „mărețe” pentru oraș.
„Ce-s regulile astea? Și cine le-a gândit?
Lumea e un haos, așa că haosul e potrivit!”

Mândria, în haine de lux și brocart,
Vorbea la tribună, plină de impact:
„Eu sunt simbolul acestui popor!
Priviti-mă bine, sunt viitorul lor!”
Dar un zvon despre „pată” pe fața curată,
Distrugea toată poza perfectă și plată.

Prostia era peste tot, în comisii, ședințe,
Spunea că „numerele” sunt doar conveniențe.
Cu pixul în mână semna documente,
Dar de fapt desena niște caricaturi absente.
„Știți, toate-s bune, noi doar să sperăm!”
Și lăsa economia să se ducă pe geam.

Iar fratele Orgoliu, cu pasul măreț,
Părea strategul suprem, un falnic „maestru” isteț.
La fiecare colț vorbea despre putere:
„Orașul mi se-nchină, eu sunt cel ce aduce avere!”
Dar în spate, nimic, doar fum și poleială,
Un teatru absurd într-o lume banală.

Pe străzile largi, între zgârie-nori,
Se-ntâmplau comedii și drame-n culori.
Oamenii mormăiau, cu fețele plecate:
„Cum ne conduc ăștia? Suntem oare blestemați?”
Dar Ignoranța râdea: „Nu-i treaba mea!”
Mândria poza: „Sunt icoana lor, da!”
Iar Prostia dansa pe cifrele goale,
Sub aplauzele false din săli magistrale.

Până când orașul, copleșit de ruine,
A tăcut. Fără aplauze, fără mulțime.
Toți patru priveau spre ce-au construit:
Un Babilon de carton, care-n fum s-a topit.

Ignoranța, Mândria, Prostia-au rămas,
Cu Orgoliu în frunte, pe-un podium șubred rămas.
Și-n vreme ce lumea îi dăduse uitării,
Ei se credeau stăpâni ai visării.

Morala, prietene, e simplă și clară:
Când prostia și mândria dansează pe scară,
Orașele cad, iar visul dispare,
Lăsând în urmă doar praf și sudoare.