Inițial, cuvântul, tăcea.
Ulterior se prefăcea că este.
Apoi, împodobit, își deschidea
Din propria carne ferestre.

Eu ascultam devenirea lui
Cu urechile ca cu niște ochi
Care priveau cum vin valuri
Din cer generații de stropi.

Tu, ca un adânc lipsit de gol,
Mi te lăsai cuprins de îndoială.

ÃŽntre noi, de-a lungul devenirii,
Împreună ne împodobeam
Cu străluciri explodate
De stele ce cădeau
Arzând în seară.

Și, cuvântul tuturor rostuirilor,
Reverbera în carnea întinderilor
Ca tăcerea din care ne creștea
În noi din bătaia inimilor
ÃŽn a necuprinderilor.