În fruntea țării, s-au cocoțat,
Un neam de gândaci, bine uns, unsurat.
Viermi de argint, cu limbi de ceară,
Și suflete vândute la târg pe seară.

Cu ochi de șarpe și zâmbet hidos,
Se jură pe legi, dar nu pe folos.
Din buzunarul românului truditor,
Își fac palate, un trai ușor.

Pe scaune moi, din piele naturală și fină,
Se strâng la ședință... doar pentru cancanuri și cină.
Legea o scriu pe șervețele fine și aurite cu lauri,
Apoi își iau loc la masă, unde se aude doar murmur de grauri.

Taxe și biruri cresc zi de zi,
Căci prostimea trebuie să-i hrănească pe ei, cei la suflet pustii.
Drumuri? Spitale? Școli pentru copii?
Ah, doar povești... visuri de naivi!

Și poporul se luptă, se zbate, se frânge,
În timp ce gândacii pe aur își plâng.
Cu banii furați își cumpără vreme,
Căci nimeni nu-i trage de mânecă, nu-i teme.

Dar vai, gândacii nu vor vedea,
Că timpul le vine, iar clipa-i grea.
Când poporul, sătul de minciună și hoție,
Își va cere dreptatea... cu mânie!

Să fie o lecție, o voce de neam,
Pentru cei ce cred că destinul e ban.
Românul răbdător, cu suflet curat,
Se va ridica, iar gândacul va fi strivit și uitat.