am cunoscut odată un om întreg
avea și el ca orice om
armură de gânduri și răspântii
era întreg pentru că nu-i lipsea durerea
(uneori rătăcirea uneori căderea)
de multe ori se întorcea nedumerit
de la fântână
sau dimineața îl găsea-nserat
păsările îi simțeau atunci adâncirea
și țineau la marginea hăului
cuvinte ce l-ar fi destrămat

iarnă de iarnă, însă,
cum bine îl vedeam și eu,
găsindu-și în colind lumina,
ne întregea pe toți
cu Dumnezeu.