Sper să mă ascund într-o mare albastră
Nu neagră
Căci pielea mea este solz de apă blues și îndepărtată de țară
Marea albastră sălbatică
Ni se lasă în valuri, ca să îți caute tălpile și pășirea, pe ea;
Unde te duci, când o să vii, unde te-ai ascuns
O să îți dau cheia
Trage tu fermoarul, dincolo de banchiză unde se întinde acum lacătul, geamantanul
Femeia cea albă,
Cu rochie albă,
O țară magică, cu oameni pitici, toți albi, numai noi doi suntem înalți și albaștri
În scoică ne-am ascunde tot numele, doar marea ni-l cântă
Lampioanele de afară sunt reci
A venit iarna, și eu le încălzesc cu mâinile mele amândouă.
Este noapte,
Este neagră,
Pe un petec de pământ, cu îndestulare, să încălzim noaptea ca pe o plapumă
Unde am rămas singură de orice om, orice alt om care nu îmi seamănă
Ce să faci pe afară?
Este noapte și-apoi alb, pe undeva niște oameni scunzi și toți albi care ne caută
Ne strigă din mult vasta îndepărtare
Cu vicii pițigăiate și reale, sălbatice, cred că au trupurile goale
Cu frunze uscate la sex
Și noi tăcem, prin morminte de viață,
Suntem visători,
Ne mâncăm, pe pâine, ultimele clipe de libertate, de parcă
Am fi fost niște Robinson Crusoe, dar numai că ne-am pierdut capetele
Dacă am dat cu capul exact de câinele nostru.
Sunt prea mulți oameni ca noi
Să fugim,
Unde iubirea ne ține pe brațe și ne laudă trupul fără defect
Ne iubesc mereu toate merele verzi, că suntem cu trupurile albastre, tip Avatar
Se roagă la noi
Părăsirea copacilor și a pădurilor dese, până la mare, dar noi suntem mici
Scunzi pe o insulă, cu oameni albi, născuți, nu făcuți
Ce rochii albe, ce oase...
Coșurile dau pe dinafară cu mere, nu cu zăpadă
Îți aduci aminte în trecut îți adusesem un paner uriaș plin cu zăpadă
Să te speli pe picioare, pe trupul dezbrăcat să te speli,
Ce rochie are, ce oase...
Sunt unii
Care nu ne seamănă și care tocmai de aceasta ne vor.