Sunt în viață două faze,
Ce se oglindesc mereu,
În mișcări, gesturi și fraze
Și-ți formează propriu’ EU.

Prima fază de negare,
Te ține mulți ani captiv
Și tot negi cu-nversunare
Că ești prost, prost efectiv.

Și rămâi așa blocat,
Până ce în cap apare
Ceva nou, sofisticat
Ce se cheamă acceptare.

Și-acum c-ai aflat deja,
Că ești prost, chiar prost sadea
Treci la următoarea faza
Și-ncepi a semnaliza.

Te crezi important, chiar miezul,
Tu dai sfaturi, reciti Crezul.
Dintr-o dată îți permiți
Pe ceilalți să-i crezi tâmpiți.

Le explici cât ești de tare,
Cum și cât o ai de mare;
Nu accepți nicio secundă
Să fii iar prostul din umbră.

Pan’ la urmă nu contează
Cât vrei să pari de-ntelept;
Absolvind a două faza,
Acum ești un prost deștept.