De ziua morților pășesc agale - pe alei în cimitir,
Un gând curat mă ușurează rupându-mi aripa de plumb.
Oriunde ochiul meu ajunge îmbrățișează un martir,
O jertf-adusă morții - de viul decăzut în mersul strâmb.

Fericirile-i răzlețe pâlpâie, i se preling timide-n fum,
Oftatul relelor purificate i-ajung muc de lumânare.
Mă fură clipe de-agonie ce-n mintea mea pustie scurm:
”Nu poți să fugi! Toate există în efemera ta cărare”.

Pâlcuri de lumânări suspină, înconjură plăcutu-mi drum,
Sunt toporași de amintiri și înfloresc în lumea următoare.
Fără să simt, o zală-n lanțul rudelor se inchide acum
Și-un jurământ nescris - sudează punți nemuritoare.

E seara șoaptelor de minte ce-și poartă pasul în ecou,
Revăd figurile-adormite și-nchipuirile din gând - mă dor.
Tresar, o mână gingașă mă prinde, își pleacă capul pe sacou,
E Viitorul ce îmi spune:” mersul viului, încă, ți-e nemuritor!”