Steaua mea păzitoare,
dacă merg la sat sau la țară cerul îmi pare foarte mare și clar
Iar apa este bună, rădăcinile mele sunt de vedere pe lângă izvoare, subțiri
Aș vrea să mă lăsați singură, chiar aici...
Miriade de stele, o grămăjoară de stele,
unde curge poezia prin apă și se amestecă cu apa, dansează în ea...
Tu, Cea Mereu Clară,
singurătatea este pecetea mea, să o înmulțesc atunci mai bine cu șapte
Iar vântul să alunge preoteasa departe de lume...
retrasă în mine,
găsesc căldură de soare și izvoare și un castel, înăutru o fetiță cu părul de aur
care mă așteaptă
Mult timp s-a jucat așteptându-mă cu ghemul de lână
iar eu am picioarele lungi și de lână...,
Masa e pusă, dar cine să mănânce dintre merele stricate cu pâine
(”Surâde...”)
în ochi, e o geană care îmi înmulțește cu bine
Misticismul păturilor de acoperire,
îți dau darul, din mine.
Cerul albastru și tainic e mare și nu îl dau pe pământ de mormânt...
Moartea mea, să îți fie milă de stele,
sărăcia este în mine, așa că o alung cu trei câini de rasă și mult lut
Casa săracă se curăță de ultimul dintre păianjeni
și mătur, cu o mătură bună, las să cadă tava de carne și de plăcinte coapte cu argilă,
să cadă pe jos.

Steaua mea păzitoare, sunt bine,
coboară-mi o rază,
tu să stai liniștită că preoții or să vină la rugăciunea întreagă
Mirtul se zbate, căci e bătut de vânt
și e bărbia vântului, care îl risipește pe câmpii și pe dealuri
Mirtul dă mir
Mirtul bleastămă,
preoții se plimbă în cete până lângă Mănăstire,
Dar mie cine îmi dă apă,
ia, atunci, să îmi caut din nou izvorul și poate fântâna,
sunt bănuți de aramă, în ea
Steaua mea păzitoare, tu să stai liniștită, căci meditez, sunt pustnic și sunt haina mea.
O să fiu vie, apa nu e veștedă când în ea cad fire de ierburi prea vechi, uscăciunea
Bogăția își face lut și piatră, în mine,
nu mai spun de plânset,
dar tac.